OCEANUL INTERIOR

by © Ciprian Vladut – www.cipane.com

(de Radu Naum)

Înotul românesc e un soi de OZN. Nu ştii când apare, nu ştii când dispare, de-aia e bine să fii mereu cu ochii pe cerul lui, informează Revista Sport Magazin. Primul OZN român al înotului a fost, o ştie toată lumea, Tarzan! I se spunea „omul-maimuţă” (The Ape Man), poreclă care va cădea degrabă sub vigilenta secure a corectcenzurii. Glumesc. Sau nu. De fapt Tarzan, alias Johnny Weissmuller, ar fi putut fi român doar în bancurile de la Radio Erevan. Adică el nu era român, dar s-a născut într-o regiune care avea să devină a României… după ce el deja plecase de acolo. În felul ăsta şi Ovidiu a fost român, imediat după ce a fost roman. Cumva însă povestea, falsă dar lipicioasă, a perpetuat în minţile celor care credeau/cred că aici e buricul Universului. Ne umplea, aşa, de un soi de statut planetar. Ia uite, bă, ăsta de o vrăjeşte pe Jane îi de-al nost’!

După care a fost un lung vid, din ordinea celor care presară istoria noastră „milenară”. Venind către epoca modernă, hop, o floare rară în glastra înotului românesc! Se întâmpla în anii ’80. Anii aceia au fost ani frumoşi pentru sport şi sportivi, de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Cădeau recordurile ca muştele! La 50 liber, Tamara Costasche l-a îmbunătăţit de 4 ori pe cel al legendarei americance Dara Torres (cvadruplă campioană olimpică) înainte să fie ea însăşi bătută de o chinezoaică. Karma. Costache, aur mondial şi european, a fost ca un flash puternic într-un orizont gol. Un deceniu mai târziu a apărut din spuma bazinelor Camelia Potec, triplă campioană europeană de junioare, abonată deja la superlative (mai ştim noi şi azi pe cineva…). Dar n-a dat ea lovitura, ci Diana Mocanu, dublă campioană olimpică la Sydney 2000 şi aur mondial un an mai târziu. Mocanu, probabil cea mai mare enigmă a sportului românesc, a rămas aproape un nume fără corp, completându-se bine cu istoria de străluciri şi bezne ale acestei discipline. Potec a luat şi ea aur, o Olimpiadă după. Cu totul au fost 5 ani plini de „Ura!”, inclusiv la băieţi. A fost minunat, ne scăldam în medalii! Apoi, din nou, cortina. Întuneric.

Când Robert Glinţă a urcat, o mică eternitate mai târziu, pe scena Galei Trofeelor Alexandrion am ştiut că s-a făcut din nou lumină. Dar mai ales că lumina avea – da, pare ciudat – o altă culoare. În faţa unui parter de legende, al cărui planşeu îl simţeai îndoindu-se sub vagoanele de medalii, stătea un tip perfect relaxat, deloc emoţionat, enunţând simplu şi convins drumului lui în viaţă. Altă lumină, altă generaţie. Omul părea că ascunde în el un ocean de un calm fără ţărmuri. Robert rupe cu tradiţia sportivului absolut, creat precum „rachetele” de recorduri estice cu unic scop spargerea norilor. Cam aşa era pregătită performanţa timp de decenii la noi şi împrejur. Reuşeai sau „mureai”, adică deveneai un nimeni, cu viaţa varză după ratarea unicului lucru pe care fusesei învăţat să-l faci. Chestie care se mai continuă, observ, prin fotbal. Dar nu poţi băga nimănui lumină în ochi cu forţa, că dăm în altele.

Robert e dintr-o clasă de campioni-cetăţeni, oameni care nu îşi atârnă viaţa într-un cui pentru o medalie atârnată de gât. El, şi alţii asemenea – căci există, totul e să-i vedem –  te obligă la speranţă. Robert face sport şi conduce o maşină cool-sport, ascultă rock, e pasionat de SF-uri şi poate să arate simpatic într-o reclamă. Nu vezi nicio încrâncenare. Ceea ce nu înseammnă că nu trage la greu în bazin. Altfel cum ar mai fi, la sută spate, campion european şi, mai nou, deţinător al bronzului la Mondialele în bazin scurt? Chiar, după cursa de la Abu Dhabi, mă gândeam la stratificările de peste timp. Acum 20 de ani Răzvan Florea lua bronzul olimpic tot într-o probă de spate (superb rezultat!), înaintea lui terminând un american şi a unui austriac care se antrena în America. Acum Glinţă a parcat înapoia tot unui american şi a unui rus. Cei care iau faţa sunt cei care creează blocuri compacte ale performanţei, nu structuri fragile cu găuri largi prin care cad în hău generaţii…

Glinţă ar putea fi supărat pe lume şi viaţă. Aproape de apogeul carierei lui atenţia publică e „furată” de juniorul David Popovici, anunţat ca un viitor Popov (ceea ce îl umple de spume, în treacăt fie zis, pe cel în cauză). Dar nu e deloc aşa. Cei doi sunt prieteni, aşa cum sunt şi cu alţii, nu neapărat supersonici, ci tineri dintr-o altă logică, aceea a deschiderii şi împărtăşirii unor valori aplecate către mâine. Povestea lor e aceea a unei Românii mici care vrea să crească solar, universal, meritocratic. Şi, dacă avem un strop de minte în cap, aşa ar trebui să vrem şi noi.